„Când m-am urcat în avion cu destinația România, îmi venea să dansez de fericire. Abia așteptam să-mi revăd familia și iubita. Numai că, la aterizare, am avut parte de prima surpriză: Andreea lipsea…” Părinții i-au explicat ce s-a întâmplat, el nu a vrut să creadă și s-a apucat să o caute. Când a găsit-o a trăit cel mai mare șoc

Mă numesc Remus și sunt angajat al Ministerului Apărării Naționale. Cu șapte ani în urmă, am fost plecat într-o misiune de un an în Afganistan. Aveam o iubită pe care o chema Andreea, de profesie asistentă de farmacie. Ne înțelegeam foarte bine și ne iubeam mult.

Loading...

Deși era o misiune riscantă, am acceptat să mă duc pentru că îmi făcusem niște planuri cu Andreea. Cu banii strânși în Afganistan, urma să ne cumpărăm un apartament. Ne doream să ne căsătorim și să avem un cuib al nostru, să nu stăm la părinți.

— Iubitule, cum să rezist un an fără tine? Nici să dorm n-am să pot, știind că ești acolo și în orice moment îți poate exploda o bombă la cap!

Loading...

— Știu că e greu, dar gândul că mă voi întoarce la tine mă va ține în viață! Pro-mit că nu am să mor! Am alte planuri.

— De parcă ar depinde de tine… Andreea se întrista de fiecare dată când deschideam subiectul „misiune”.

Cu vreo trei luni înainte de a pleca, am început pregătirea. Ne vedeam mai rar fiindcă eram trimis prin munți, în diverse misiuni, ca să mă antrenez. îmi era dor de iubită. Armata îmi ocupa așa de mult timpul, că numai seara, la culcare, aveam timp să mă gândesc la ea. și atunci eram atât de obosit, că puneam capul pe pernă și adormeam.

Uneori, aveam alarme în mijlocul nopții. Eram obligați să sărim din pat și să reacționăm. Iubita mea nu mă înțelegea. Zilnic primeam SMS-uri în care îmi reproșa că m-am îndepărtat de ea, că nu o mai iubeam. Nu mă credea când îi spuneam că nu aveam timp să le citesc decât seara.

Când a sosit ziua plecării, Andreea și părinții mei m-au condus la aeroport. Când ne-am despărțit, iubita mea a început să plângă în hohote și mă implora:

— Remus, te rog să nu pleci! Renunță acum, până nu e prea târziu!

— Iubito, nu mai pot să dau înapoi! Fii puternică! O să vorbim zilnic pe internet…

Nu știam dacă decizia mea de a pleca fusese corectă. Dacă aș putea să dau timpul înapoi, astăzi nu aș mai pleca. Dacă ar ști omul dinainte ce-l așteaptă…

Am ajuns la baza militară de acolo și ce am văzut nu era tocmai plăcut. Colegi de ai mei erau zilnic răniți, transportați de urgență în spitale. Mulți au rămas infirmi pe viață. Când am reușit să ajung la unul dintre calculatoare, m-am grăbit să-i scriu iubitei mele.

— Iubito, am ajuns cu bine. Aici e nebunie, groază, morți. Ai grijă de tine și nu uita că te iubesc mult!

Andreea era și ea în fața calculatorului și mi-a răspuns imediat.

— Tu ai vrut asta! Te-am rugat să nu pleci…

—Am făcut-o pentru noi. Crezi că mie îmi place să fiu aici?

— Cred că îți place provocarea și ai făcut-o ca să-ți demonstrezi că poți. Cu sau fără banii ăia blestemați, ne-am fi descurcat!

Îmi era greu fără susținerea ei. Mă temeam să nu o pierd. într-un an se puteau întâmpla multe lucruri. Mai ales că ea nu fusese de acord cu plecarea mea. Am continuat să vorbim zilnic, dar răspunsurile ei erau mereu răutăcioase. Peste câteva luni, am început să o simt tot mai distantă.

— Iubito, mi-e dor de tine! i-am scris.

— Am înțeles, a răspuns ea.

— Ce ai înțeles?

— Că ți-e dor de mine.

— Ție nu îți este?

— Vezi tu, Remus, cu încăpățânarea asta ai distrus tot. Numai eu știu cât am suferit, câte nopți nu am dormit… Când văd o știre la televizor despre militarii din Afganistan, gândul îmi fuge la tine. în fiecare zi trăiesc într-o continuă așteptare și în fiecare noapte mă întreb dacă ești viu sau nu… Ne ducem existența sub același cer, dar nu în același mod.

A fost cea mai sinceră discuție pe care am avut-o cu Andreea de când mă aflam acolo.

— Îmi pare rău, Andreea. Nu mai pot da înapoi. Astăzi a explodat o bombă lângă TAB-ul în care mă aflam. Toată viața mi s-a derulat prin fața ochilor în câteva secunde. Mă gândeam doar la tine. ți-am promis că o să mă întorc în viață…

Andreea nu a mai răspuns. Bănuiam că era speriată. A doua zi, i-am scris din nou, dar nu am primit răspuns. începusem să mă îngrijorez. în lunile ce au urmat, răspunsurile ei au fost tot mai rare și din ce în ce mai scurte. Nu îmi povestea ce făcea, cum își petrecea timpul, nu îmi mai spunea că mă iubește.

Aveam un sentiment ciudat în privința relației noastre. îmi spuneam că, totuși, dacă și-ar fi găsit pe altcineva, nu mi-ar mai fi scris deloc. Număram zilele pe care le mai aveam de petrecut acolo. Aveam un carnețel pe care bifam în fiecare seară încă o zi.

Când au mai rămas numai trei zile de misiune, abia așteptam să mă întorc acasă, la familia mea și la Andreea. Cu o zi înainte să plecăm către România, am fost anunțați că misiunea se prelungise cu încă șapte zile. Aceea a fost cea mai lungă săptămână a vieții mele. Aș fi renunțat atunci, pe loc, la toți banii câștigați, numai să mă întorc acasă întreg și viu.

I-am scris iubitei mele că în câteva zile urma să ne vedem și i-am promis că nu o să mai plec niciodată. Când m-am urcat în avion cu destinația România, îmi venea să dansez de fericire. Abia așteptam să-mi revăd familia și iubita. Numai că, la aterizare, am avut parte de prima surpriză: Andreea lipsea.

Am întrebat-o pe mama dacă știa ceva despre ea. Mama a dat din umeri și mi-a spus:

— Hai, vino, vorbim acasă!

— S-a întâmplat ceva? am întrebat-o. Nu a răspuns. Când am ajuns acasă, am binecuvântat țara noastră și oamenii din jur. Uitasem cum era să mănânc o masă liniștit, fără frica unei explozii. Mama îmi pregătise mâncărurile mele preferate. Mi-am făcut un duș, apoi m-am dus la telefon.

— Pe cine suni, Remus? m-a întrebat tata. Abia ai ajuns!

— Pe Andreea. Nu ați invitat-o?

Tata s-a apropiat de mine și m-a bătut prietenește pe umăr.

— Dragul tatei, fata asta e pierdută definitiv…

— Adică?

— Andreea și-a găsit jumătatea în lipsa ta. Te-ai sacrificat să-i oferi o viață mai bună, și ea și-a bătut joc!

Nu-mi venea să cred ce auzeam. M-am încălțat în grabă și am plecat către casa iubitei mele, fără să țin cont de sfaturile părinților mei. Am sunat la ușă. Andreea a deschis îmbrăcată sumar.

— Andreea, vreau o explicație! Nu plec de aici până nu îmi spui ce s-a întâmplat!

— M-am săturat să te aștept. M-am săturat să trăiesc cu grija că nu te mai întorci. și, în afară de asta, cât ai lipsit am avut timp să mă cunosc mai bine și să-mi descopăr anumite laturi.

— Ce vrei să spui?

Din dormitor a apărut o tânără blon-dă, slabă, îmbrăcată la fel de sumar.

— Vrea să spună să o lași în pace! a zis ea.

— Dar tu cine ești ca să știi ce își dorește ea?

— Sunt iubita ei!

Parcă cineva m-a lovit cu parul în moalele capului. Andreea mă părăsise pentru o femeie! M-am întors acasă distrus. Andreea mi-a făcut mai mult rău decât întregul an petrecut în misiune. Mult timp m-am învinovățit. Până când un prieten comun mi-a povestit că o văzuse și înainte în compania aceleiași domnișoare.

— Dacă te însurai cu ea și o găseai în pat cu blonda, crezi că era mai bine?

Mi-a fost greu să revin la viața de dinainte și să depășesc acel moment, dar viața de militar m-a ajutat enorm. M-am însurat cu o co-legă de unitate și avem o căsnicie așezată, cum le stă bine unor oameni ce poartă hainele statului.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională și a post publicată pe site-ul libertatea.ro. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

sursa: Libertatea.ro

Loading...